Povestea Lui si a Ei

Intr-o buna seara , o pala de vant se izbi cu greutate de un lac linisit…
-Cine esti tu?zise lacul.
-Eu sunt trimisa cerului si vin spre tine cu Frunze si cercuri de soare ca sa te trezesc…
-Sa ma trezesti?Numai un cantec vechi de cand lumea si pamantul imi poate aduce inapoi undele si sclipirea de altadata. Pleaca!
Dar pala de vant sulfa din ce in ce mai tare si din suflul ei se nascu un sunet duios pe care si ingerii il uitasera acolo sus, in imparatia lor… Si lacul incepu a se undui, a se misca, a se rostogoli si a dansa. Si lacul radea si pala de vant canta. Broaste, licurici, soparle si randunici, cu toatele se stransesera , de parca cerul s-ar fi insurat cu pamantul si sarbatoare mai mare n-ar fi existat.
-Multumesc, pala de vant! In dar iti dau un strop din adancurile mele si cu el sa umbli lumea si sa aduci noroc asa cum mi-ai adus si mie…
Si pala de vant pleca… Si colinda ea mult si bine…Pana ce intr-o zi, milioane de ani mai tarziu, zari printr-o fereastra doi indragostiti. Vremurile se schimbasera si oamenii capatasera chipuri frumoase, minti luminate si vorbe ametitoare.
Pala se izbi de geam si incepu sa cante. Dar cei doi tineri n-o auzeau, ci doar se sarutau prelung de parca clipa ar fi stat in loc si gurile lor unite tineau secretul fericirii vesnice. Pala se mai izbi o data si inc-o data pana ce muzica ei reusi sa patrunda prin cioburile de sticla colorate…
-Te iubesc! Tu ma iubesti?
-Da, te iubesc!!! Si nimic nu ne va desparti niciodata! Si stiu ca totul va fi bine!
-Promiti?
-Promit!
Si fara sa stie, cei doi indragostiti isi jurara dragoste pe o muzica ce nu se mai auzise de milioane de ani, de la nunta cerului si a pamantului… Si de atata bucurie, pala de vant planse si planse si in plansetul ei pierdu stropul de noroc din adancul lacului fermecat de odinioara… Il cauta si se ruga la cer sa i-l aduca inapoi, dar in zadar!Stropul era acum al aerului si aerul era stapanul lui.
Zilele trecura, trecura si anii, si cei doi tineri facura o nunta mare, ca-n povesti! Printi si printese, vestiti lautari si bucatari, oameni simpli si oameni avuti, copii si batrani, toti venira de peste mari si tari sa-I binecuvanteze.Si fuse fericire mare, si dansara, si jucara, si vestea se duse pana departe, in Egiptul antic si calatori de acolo in toate cele patru zari vreme de mai bine de trei ani…
Cei doi traiau basmul ce le fusese sortit de la bun inceput. O singura durere aveau. Zi si noapte se rugau la Dumnezeu cu toata fiinta lor sa le daruiasca un prunc, sa-l ingrijeasca, sa-l iubeasca, sa ii uneasca. In zadar erau rugile si lacrimile lor!Micul print nu venea si pace! Pala de vant, care le ramasese alaturi in tot acest timp, suferea si ea neputincioasa la vederea lor. Tot ce isi dorea era sa nu fi pierdut acel strop de noroc niciodata…
Intr-o zi… printul se imbolnavi. Dar nimeni nu vazu asta, nici macar printesa lui cea draga. Si cum suferea el asa in tacere, ii aparu in cale cea mai frumoasa creatura pe care o intalnise vreodata si pe loc inima I se transforma intr-un clestar, asemenea ochilor ei. Vedeti voi, defapt, inima bolnava a printului vedea acum doar ce vroia ea sa vada si ca si cand viata lui nu existase niciodata, printul fugi in lume cu misterioasa creatura. Degeaba pala de vant il chema inapoi, degeaba pasarile cerului ii oprira drumul, degeaba plangea printesa cu lacrimi de foc, caci printul uitase totul si acum nu isi mai aducea aminte de nimic. Capatase culoarea clestarului si plecase cat mai departe de teama sa nu se topeasca…Ceea ce nu stia nici el si nici printesa lui insa era ca iubirea lor fusese pecetluita de la inceput cu muzica divina a ingerilor!
Nopti nenumarate colinda printul lumea urmarind naluca inimii sale de clestar. Cand o gasea, uita totul din nou si singura amintire care umplea locul gol erau trupul ei, vorbele ei dulci, ochii ei inselatori. Si nimic nu mai conta! Nici chiar fiul lui nenascut inca…. Si el fusese dat uitarii… Taramul pe care se afla printul acum era unul periculos, plin de pofte si de bucurii trecatoare . Singura care-l putea aduce inapoi era inima lui!
In tot acest timp, pala de vant, asezata tainic pe umarul printesei , cauta sa-I aduca acesteia consolare si sa o vesteasca intr-un fel de sufletul caruia urma sa-I dea nastere in curand. Intr-o noapte… pala de vant o auzi plangand:
- Durerea pe care o simt este mai grea ca viata… Nu mai am de ce-mi face griji… Deja am pierdut totul… pentru ca te-am pierdut pe tine! Stiu ca durerea mea nu te va aduce inapoi, dar poate ca dragostea mea este atat de mare incat, intr-o zi, Printul meu ratacitor, iti vei gasi drumul inapoi spre casa!Cine poate stii… A existat odata o pasare… Cat de bine o inteleg si cat as vrea sa pot renaste si eu ca ea!
Pala de vant, emotionata de zbuciumul printesei, ii prinse vorbele si pleca cu ele in cautarea printului ratacitor. Si merse si merse, caci in regatul in care se afla acesta acum nu patrundeau decat lucrurile lumesti , iar cele de demult se pierdeau in uitare vesnica. In sfarsit, in a treisprezecea zi, pala de vant il gasi, trist, cu o privire stranie, asezat la umbra unei salcii pe o margine de rau. Vezi tu, oricat de trista ar fi fost printesa, durerea printului era de doua ori mai mare, caci sufletul lui se zbatea acum intre doua lumi total opuse, intre doua simtiri diferite, fara a simti ca se regaseste in nici una, in nici un fel. Sufletul lui se intarise atat de mult in colivia de clestar incat tipa de durere si de chin. Ceea ce el acum numea iubire nu era decat lantul nevazut al nenorocirii lui. Si totusi, din cand in cand, cum ar fi aceasta clipa spre exemplu, se mai ducea la rau si in albia lui I se parea ca regaseste ceva pierdut demult, o lumina nesfarsita care ii mai incalzea inima si i-o topea in lacrimi fierbinti. Asa il gasi pala de vant, plangand incetisor , cu fata in palme, cu picioarele acoperite in pietre si nisip. Si atunci ii sopti…Inima printului incepu sa arda tot mai tare si cand in sfarsit isi aminti, incepu sa planga atat de sfasietor incat si aerul se sfarsi pentru o clipa. Si striga printul:
-Da-mi, Doamne, din aer, din ploaie, da-mi, Doamne, un strop de noroc sa imi gasesc drumul spre casa!
Si in clipa aceea din cer cazu pe parul lui o mica picatura albastra, raul se deschise si printul, dus pe o pala de vant, ajunse acasa, la sotia lui… Cu ochii in lacrimi isi ceru iertare si povestea lor continua asa cum si incepuse: pentru eternitate…
-Te iubesc! Tu ma iubesti?
-Da, te iubesc!!! Si nimic nu ne va desparti niciodata! Si stiu ca totul va fi bine!
-Promiti?
-Promit!
Eu sunt pala de vant si ti-am spus aceasta poveste ca sa stii ca si sufletele se mai imbolnavesc cateodata… Iar daca ti se intampla asta vreodata, cheama-ma… Si cred ca déjà ai ghicit… Raul langa care statea Printul pornise din lacul fermecat de mai demult…