sâmbătă, 20 decembrie 2008
joi, 4 decembrie 2008
duminică, 9 noiembrie 2008
sâmbătă, 8 noiembrie 2008
joi, 6 noiembrie 2008
luni, 3 noiembrie 2008
Peripetiile Ratoiului Duckie in lumea lebedelor
Duckie nu era o ratusca oarecare. Avea desigur un cioc lung si lataret cu care macanea toata ziua, niste picioare scurte si lenese, dar in afara de asta, Duckie era neobisnuit de frumos pentru specia sa. In loc de pene, avea un fel de puf auriu si matasos si felul in care privea era cu totul special. Si mai era si gatul acela lung, de o noblete cu care numai suratele lebede se mai puteau mandri… Cu alte cuvinte, Duckie era un fel de aratare.Unii ziceau ca e frumos, iar altii ca e ciudat. Duckie se deosebea de celelalte rate din ograda si nimeni nu putea spune cu siguranta daca era chiar rata sau poate o intamplare dubioasa a naturii. Cand Duckie termina scoala de ratoi, veni vremea sa-si dovedeasca talentele de cuceritor si sa-si cunoasca colegele, proaspat absolvente si ele ale scolii de ratuste. Trebuie sa-ti spun ca ratele sunt niste pasari penru care abilitatea de a isi gasi noi iubite sau iubiti e un lucru de mare lauda! Ratele nu se casatoresc, ci traiesc intr-o dezorganizare sentimentala totala. Ca sa ma intelegi bine, daca o rata se indragosteste doar de un singur ratoi toata viata ei, atunci ea este considerata imatura sau neadaptata. Duckie nu intelesese niciodata acest lucru si, ca sa iti spun un secret, de cand era el doar un puiut, se indragostise teribil de o puiuta alba, cu gat lung ca si el, pe care o vazuse doar o singura data in remorca unei masini mari si rosii. Vremea trecuse, dar gandurile lui Duckie erau tot la frumoasa lui din copilarie. Nu avusese curajul sa spuna nimanui taina sa, caci stia ca toti ar fi ras de el si reputatia lui de ratoi ar fi fost iremediabil distrusa. Dar… iata ca ziua cea mare sosise si Duckie trebuia s-o uite pe aleasa lui si sa plece prin ograda in cautare de alte ratuste. Zis si facut, numai ca porunceste inimii daca poti… Cum Duckie nu semana nici pe dinafara intru totul cu o rata, asa nici pe dinauntru sufletul lui nu era intocmai la fel ca al celorlaltora… Se gandi Duckie ce se gandi si nu gasi decat o solutie: sa plece in lume in cautarea miresei lui. Asa ca, tiptil, tiptil, in vreme ce ceilalti luau gustarea de amiaza, Duckie se furisa afara din ograda…
Ce ii vazura ochii lui mari si negri nu iti pot descrie… La inceput se sperie teribil si mai, mai sa cada intr-o prapastie uriasa ce se casca amenintator chiar langa drum.
-He, he… uite un ratoi in sant… O fi a lu’ Mitica…. Daca n-are grija de ei… eu ce sa-I fac….
Si matahala aceea uriasa, care semana mult cu stapanul lui trecu mai departe.
Inca un pas, isi zise Duckie si ies in drum… Pe aici vazuse el masina rosie si deci daca avea sa astepte, masina avea sa treaca din nou si atunci tusti! Hop in ea.Duckie se ascunse intr-un tufis, un fel de padure mai micuta, si se puse pe asteptat… Si de atata asteptat I se facu si foame si acum regreta enorm faptul ca nu servise macar gustarea de la amiaza… Ar fi putut pleca dupa aceea. Se lasa noaptea, si parca ar fi vrut sa se intoarca, dar ii era prea frig sa se mai miste acum… Inghetase de tot.Adormi si somnul ii fuse atat de dulce ca nu s-ar mai fi trezit…. Si ce tare se infurie atunci cand o sirena ingrozitoare ii rasuna fix la cap!!! Deschise ochii, mai mult in semn de protest, gata sa se bata cu oricine, cand ce vazu?... In fata lui, mare si rosie era masina pe care o asteptase o zi si o noapte… Masina lui… Repede, repede, reusi sa se agate de un colt. Acum, era in sfarsit fericit. Ii veni un pic rau si la inceput il lua asa cu un fel de ameteala, caci totul in jurul lui incepuse sa se miste mult prea repede . Dar trebuia sa reziste. Pana la urma, daca ea putuse, el de ce sa nu poata?
Dupa ce isi mai reveni un pic, incepu sa priveasca in jur. Nu cred ca a existat vreodata macanit mai ascutit si mai ingrozitor decat al lui Duckie cand descoperi ca masina era plina de animale mari si multe, blanoase sau nu, cu colti mari si ranjete fioroase… Azorel era doar un puiut in comparatie cu monstrii alaturi de care calatorea. Unul , mai ales, cu dungi negre si blana scurta, portocalie, cu o coada lunga si care semana asa … cu o pisica mai mare, il speria teribil! Probabil, gandi el, gresise masina si acum avea sa moara sfasiat de cele mai inspaimantatoare animale pe care le vazuse el vreodata!
Dar iata ca avu noroc si masina se opri. Cand sa sara, o mana groasa il apuca de-o aripa…
-Ia te uita… ce avem noi aici? Parca tu nu erai trecut pe inventar, mai, pustiulache! Lasa ca iti gasesc ei un loc si pentru tine… Aici, la gradina zoologica, o sa te simti chiar mai bine ca acasa!
Auzise el Duckie despre aceste rezervatii de supusi si vorbele mainii il facura sa lesine de-a binelea… Cand se trezi, in fata lui se intindea maaare un helesteu si in el, mirare, printesa lui se scalda fericita, intanzindu-si puful alb imaculat.Ceva era totusi in neregula, caci in loc sa vada doar una, el o vedea acum in zeci de exemplare, asa ca se sterse cu putere la ochi si mai privi o data. Si tot asa vazu… Si se mai sterse si se si ciupi si degeaba… Si toate veneau spre el! Doamne, oare ce avea sa I se mai intample?
- Buna, noi suntem lebedele albe si am venit ca sa facem cunostinta. Eu sunt Betty, ea e Carla… Angelina… Sofia… Mai incolo e Lorena si, in fine, o sa ai sufficient timp sa ne cunosti pe toate! Tu cine si ce esti?
-Eu sunt ratoiul Duckie din ograda lui Mitica si cred ca am nimerit gresit.
-Ha, ha, ha… Cu siguranta! Aici este parcul lebedelor si nici o rata nu a indraznit vreodata sa calce pe aici. Daca vrei sa ramai cu noi, atunci si tu,Ratoiule Duckie, va trebui sa devii o lebada!
Duckie se uita speriat la cea care ii vorbea atat de raspicat si totusi atat de politicos. Era ceva in felul in care se misca, cum isi unduia gatul lung si alb, care parca nu era de pe aceasta lume. Si Duckie crezu ca murise si ca fetele din fata lui erau un fel de rate ingeri. Da, asa se explica totul! Probabil ca pisica aia mare si tarcata il mancase si acum ajunsese in acel loc unde toate ratele, dupa ce mor, devin ingeri sau asa cum isi ziceau ele:lebede.
-Da! Vreau si eu sa fiu inger… adica lebada!spuse Duckie convins.
-Pentru asta insa va trebui sa treci un test. Se numeste testul iubirii adevarate. Vezi tu… principala deosebire intre rate si lebede este ca ratele nu se casatoresc niciodata, pe cand lebedele iubesc o singura lebada toata viata lor, pana la moarte si dincolo de ea!
-Am inteles! Eu daca tot am murit acum, o sa fac fix ceea ce imi spuneti voi, rate ingeri!
-Ha, ha, ha… Ce nostim esti! Nu ai murit si nici noi nu suntem ingeri, iar rate doamne fereste!... Esti la Zoo si ai nimerit intr-un parc de lebede. Asa ne numim noi:lebede. Si daca vrei sa ramai aici…
- Trebuie sa-mi gasesc o lebada pe care s-o iubesc toata viata mea.
-Exact!Deci?
-Demult am cunoscut o lebada. Nu stiam ca asa se numeste, dar m-am indragostit de ea.Si asa am ajuns aici. In cautarea ei. Daca o voi gasi, ea imi va fi mireasa toata viata mea!
Si Duckie incepu sa planga cu lacrimi de foc de iti era mai mare mila de el!Si lebedele incepura si ele sa planga si apoi sa se intrebe cine era oare iubita misterioasa a micului ratoi.
Zilele trecura si Duckie era din ce in ce mai trist. La inceput avusese speranta, dar acum cand le cunoscuse pe aproape toate lebedele din parc incepuse sa creada ca pentru el nu exista noroc si nici iubire in aceasta viata si ca oricat ar fi incercat el sa fie o lebada, tot ratoi avea pana la urma sa ramana si tot in ograda avea sa traiasca! Singurele lebede pe care nu le cunoscuse erau lebedele de la rasarit si in dimineata aceasta, cu ultimele puteri, se hotari sa se duca sa le intalneasca. Iubita lui, lebada cea alba, avea sa fie cea mai frumoasa dintre toate, iar el avea s-o recunoasca dupa blandetea ochilor ei.
Dupa o scurta calatorie, Duckie ajunse. Era obosit si sleit de puteri, caci desi calatoria lui nu fusese lunga, tot drumul impinsese cu ciocul un nufar mare si alb pentru aleasa lui. De mult ce impinsese, ciocul I se ranise si acum abia mai putea vorbi. La intrarea in lacul de rasarit, Duckie se opri o clipa. Nu mai putea… Se gandi ca daca ar atipi doar un minut, poate ca i-ar fi mai bine.Si fara sa isi mai continue gandul, Duckie isi ingropa ciocul in puf si adormi…
-De cand te asteptam… se auzi deodata o voce straina, dar totusi atat de cunoscuta. Parca era vocea mamei lui, dar nu… Vocea aceasta era cu mult mai calda, cu mult mai suava, cu mult mai imbietoare inimii lui… Duckie deschise ochii si o zari! Era chiar ea… Asa cum o visase dintotdeauna!Nimic nu mai conta decat frumusetea ei, privirea ei linistitoare, glasul ei de inger…
- Am venit!
Povestea se sfarseste aici. Ratoiul Duckie a devenit o lebada pentru ca inima lui fusese dintotdeauna daruita unei singure lebede. El a ajuns acolo unde sufletul lui l-a indrumat. Si locul acela a devenit casa lui.
SFARSIT
Ce ii vazura ochii lui mari si negri nu iti pot descrie… La inceput se sperie teribil si mai, mai sa cada intr-o prapastie uriasa ce se casca amenintator chiar langa drum.
-He, he… uite un ratoi in sant… O fi a lu’ Mitica…. Daca n-are grija de ei… eu ce sa-I fac….
Si matahala aceea uriasa, care semana mult cu stapanul lui trecu mai departe.
Inca un pas, isi zise Duckie si ies in drum… Pe aici vazuse el masina rosie si deci daca avea sa astepte, masina avea sa treaca din nou si atunci tusti! Hop in ea.Duckie se ascunse intr-un tufis, un fel de padure mai micuta, si se puse pe asteptat… Si de atata asteptat I se facu si foame si acum regreta enorm faptul ca nu servise macar gustarea de la amiaza… Ar fi putut pleca dupa aceea. Se lasa noaptea, si parca ar fi vrut sa se intoarca, dar ii era prea frig sa se mai miste acum… Inghetase de tot.Adormi si somnul ii fuse atat de dulce ca nu s-ar mai fi trezit…. Si ce tare se infurie atunci cand o sirena ingrozitoare ii rasuna fix la cap!!! Deschise ochii, mai mult in semn de protest, gata sa se bata cu oricine, cand ce vazu?... In fata lui, mare si rosie era masina pe care o asteptase o zi si o noapte… Masina lui… Repede, repede, reusi sa se agate de un colt. Acum, era in sfarsit fericit. Ii veni un pic rau si la inceput il lua asa cu un fel de ameteala, caci totul in jurul lui incepuse sa se miste mult prea repede . Dar trebuia sa reziste. Pana la urma, daca ea putuse, el de ce sa nu poata?
Dupa ce isi mai reveni un pic, incepu sa priveasca in jur. Nu cred ca a existat vreodata macanit mai ascutit si mai ingrozitor decat al lui Duckie cand descoperi ca masina era plina de animale mari si multe, blanoase sau nu, cu colti mari si ranjete fioroase… Azorel era doar un puiut in comparatie cu monstrii alaturi de care calatorea. Unul , mai ales, cu dungi negre si blana scurta, portocalie, cu o coada lunga si care semana asa … cu o pisica mai mare, il speria teribil! Probabil, gandi el, gresise masina si acum avea sa moara sfasiat de cele mai inspaimantatoare animale pe care le vazuse el vreodata!
Dar iata ca avu noroc si masina se opri. Cand sa sara, o mana groasa il apuca de-o aripa…
-Ia te uita… ce avem noi aici? Parca tu nu erai trecut pe inventar, mai, pustiulache! Lasa ca iti gasesc ei un loc si pentru tine… Aici, la gradina zoologica, o sa te simti chiar mai bine ca acasa!
Auzise el Duckie despre aceste rezervatii de supusi si vorbele mainii il facura sa lesine de-a binelea… Cand se trezi, in fata lui se intindea maaare un helesteu si in el, mirare, printesa lui se scalda fericita, intanzindu-si puful alb imaculat.Ceva era totusi in neregula, caci in loc sa vada doar una, el o vedea acum in zeci de exemplare, asa ca se sterse cu putere la ochi si mai privi o data. Si tot asa vazu… Si se mai sterse si se si ciupi si degeaba… Si toate veneau spre el! Doamne, oare ce avea sa I se mai intample?
- Buna, noi suntem lebedele albe si am venit ca sa facem cunostinta. Eu sunt Betty, ea e Carla… Angelina… Sofia… Mai incolo e Lorena si, in fine, o sa ai sufficient timp sa ne cunosti pe toate! Tu cine si ce esti?
-Eu sunt ratoiul Duckie din ograda lui Mitica si cred ca am nimerit gresit.
-Ha, ha, ha… Cu siguranta! Aici este parcul lebedelor si nici o rata nu a indraznit vreodata sa calce pe aici. Daca vrei sa ramai cu noi, atunci si tu,Ratoiule Duckie, va trebui sa devii o lebada!
Duckie se uita speriat la cea care ii vorbea atat de raspicat si totusi atat de politicos. Era ceva in felul in care se misca, cum isi unduia gatul lung si alb, care parca nu era de pe aceasta lume. Si Duckie crezu ca murise si ca fetele din fata lui erau un fel de rate ingeri. Da, asa se explica totul! Probabil ca pisica aia mare si tarcata il mancase si acum ajunsese in acel loc unde toate ratele, dupa ce mor, devin ingeri sau asa cum isi ziceau ele:lebede.
-Da! Vreau si eu sa fiu inger… adica lebada!spuse Duckie convins.
-Pentru asta insa va trebui sa treci un test. Se numeste testul iubirii adevarate. Vezi tu… principala deosebire intre rate si lebede este ca ratele nu se casatoresc niciodata, pe cand lebedele iubesc o singura lebada toata viata lor, pana la moarte si dincolo de ea!
-Am inteles! Eu daca tot am murit acum, o sa fac fix ceea ce imi spuneti voi, rate ingeri!
-Ha, ha, ha… Ce nostim esti! Nu ai murit si nici noi nu suntem ingeri, iar rate doamne fereste!... Esti la Zoo si ai nimerit intr-un parc de lebede. Asa ne numim noi:lebede. Si daca vrei sa ramai aici…
- Trebuie sa-mi gasesc o lebada pe care s-o iubesc toata viata mea.
-Exact!Deci?
-Demult am cunoscut o lebada. Nu stiam ca asa se numeste, dar m-am indragostit de ea.Si asa am ajuns aici. In cautarea ei. Daca o voi gasi, ea imi va fi mireasa toata viata mea!
Si Duckie incepu sa planga cu lacrimi de foc de iti era mai mare mila de el!Si lebedele incepura si ele sa planga si apoi sa se intrebe cine era oare iubita misterioasa a micului ratoi.
Zilele trecura si Duckie era din ce in ce mai trist. La inceput avusese speranta, dar acum cand le cunoscuse pe aproape toate lebedele din parc incepuse sa creada ca pentru el nu exista noroc si nici iubire in aceasta viata si ca oricat ar fi incercat el sa fie o lebada, tot ratoi avea pana la urma sa ramana si tot in ograda avea sa traiasca! Singurele lebede pe care nu le cunoscuse erau lebedele de la rasarit si in dimineata aceasta, cu ultimele puteri, se hotari sa se duca sa le intalneasca. Iubita lui, lebada cea alba, avea sa fie cea mai frumoasa dintre toate, iar el avea s-o recunoasca dupa blandetea ochilor ei.
Dupa o scurta calatorie, Duckie ajunse. Era obosit si sleit de puteri, caci desi calatoria lui nu fusese lunga, tot drumul impinsese cu ciocul un nufar mare si alb pentru aleasa lui. De mult ce impinsese, ciocul I se ranise si acum abia mai putea vorbi. La intrarea in lacul de rasarit, Duckie se opri o clipa. Nu mai putea… Se gandi ca daca ar atipi doar un minut, poate ca i-ar fi mai bine.Si fara sa isi mai continue gandul, Duckie isi ingropa ciocul in puf si adormi…
-De cand te asteptam… se auzi deodata o voce straina, dar totusi atat de cunoscuta. Parca era vocea mamei lui, dar nu… Vocea aceasta era cu mult mai calda, cu mult mai suava, cu mult mai imbietoare inimii lui… Duckie deschise ochii si o zari! Era chiar ea… Asa cum o visase dintotdeauna!Nimic nu mai conta decat frumusetea ei, privirea ei linistitoare, glasul ei de inger…
- Am venit!
Povestea se sfarseste aici. Ratoiul Duckie a devenit o lebada pentru ca inima lui fusese dintotdeauna daruita unei singure lebede. El a ajuns acolo unde sufletul lui l-a indrumat. Si locul acela a devenit casa lui.
SFARSIT
Povestea Lui si a Ei
Intr-o buna seara , o pala de vant se izbi cu greutate de un lac linisit…
-Cine esti tu?zise lacul.
-Eu sunt trimisa cerului si vin spre tine cu Frunze si cercuri de soare ca sa te trezesc…
-Sa ma trezesti?Numai un cantec vechi de cand lumea si pamantul imi poate aduce inapoi undele si sclipirea de altadata. Pleaca!
Dar pala de vant sulfa din ce in ce mai tare si din suflul ei se nascu un sunet duios pe care si ingerii il uitasera acolo sus, in imparatia lor… Si lacul incepu a se undui, a se misca, a se rostogoli si a dansa. Si lacul radea si pala de vant canta. Broaste, licurici, soparle si randunici, cu toatele se stransesera , de parca cerul s-ar fi insurat cu pamantul si sarbatoare mai mare n-ar fi existat.
-Multumesc, pala de vant! In dar iti dau un strop din adancurile mele si cu el sa umbli lumea si sa aduci noroc asa cum mi-ai adus si mie…
Si pala de vant pleca… Si colinda ea mult si bine…Pana ce intr-o zi, milioane de ani mai tarziu, zari printr-o fereastra doi indragostiti. Vremurile se schimbasera si oamenii capatasera chipuri frumoase, minti luminate si vorbe ametitoare.
Pala se izbi de geam si incepu sa cante. Dar cei doi tineri n-o auzeau, ci doar se sarutau prelung de parca clipa ar fi stat in loc si gurile lor unite tineau secretul fericirii vesnice. Pala se mai izbi o data si inc-o data pana ce muzica ei reusi sa patrunda prin cioburile de sticla colorate…
-Te iubesc! Tu ma iubesti?
-Da, te iubesc!!! Si nimic nu ne va desparti niciodata! Si stiu ca totul va fi bine!
-Promiti?
-Promit!
Si fara sa stie, cei doi indragostiti isi jurara dragoste pe o muzica ce nu se mai auzise de milioane de ani, de la nunta cerului si a pamantului… Si de atata bucurie, pala de vant planse si planse si in plansetul ei pierdu stropul de noroc din adancul lacului fermecat de odinioara… Il cauta si se ruga la cer sa i-l aduca inapoi, dar in zadar!Stropul era acum al aerului si aerul era stapanul lui.
Zilele trecura, trecura si anii, si cei doi tineri facura o nunta mare, ca-n povesti! Printi si printese, vestiti lautari si bucatari, oameni simpli si oameni avuti, copii si batrani, toti venira de peste mari si tari sa-I binecuvanteze.Si fuse fericire mare, si dansara, si jucara, si vestea se duse pana departe, in Egiptul antic si calatori de acolo in toate cele patru zari vreme de mai bine de trei ani…
Cei doi traiau basmul ce le fusese sortit de la bun inceput. O singura durere aveau. Zi si noapte se rugau la Dumnezeu cu toata fiinta lor sa le daruiasca un prunc, sa-l ingrijeasca, sa-l iubeasca, sa ii uneasca. In zadar erau rugile si lacrimile lor!Micul print nu venea si pace! Pala de vant, care le ramasese alaturi in tot acest timp, suferea si ea neputincioasa la vederea lor. Tot ce isi dorea era sa nu fi pierdut acel strop de noroc niciodata…
Intr-o zi… printul se imbolnavi. Dar nimeni nu vazu asta, nici macar printesa lui cea draga. Si cum suferea el asa in tacere, ii aparu in cale cea mai frumoasa creatura pe care o intalnise vreodata si pe loc inima I se transforma intr-un clestar, asemenea ochilor ei. Vedeti voi, defapt, inima bolnava a printului vedea acum doar ce vroia ea sa vada si ca si cand viata lui nu existase niciodata, printul fugi in lume cu misterioasa creatura. Degeaba pala de vant il chema inapoi, degeaba pasarile cerului ii oprira drumul, degeaba plangea printesa cu lacrimi de foc, caci printul uitase totul si acum nu isi mai aducea aminte de nimic. Capatase culoarea clestarului si plecase cat mai departe de teama sa nu se topeasca…Ceea ce nu stia nici el si nici printesa lui insa era ca iubirea lor fusese pecetluita de la inceput cu muzica divina a ingerilor!
Nopti nenumarate colinda printul lumea urmarind naluca inimii sale de clestar. Cand o gasea, uita totul din nou si singura amintire care umplea locul gol erau trupul ei, vorbele ei dulci, ochii ei inselatori. Si nimic nu mai conta! Nici chiar fiul lui nenascut inca…. Si el fusese dat uitarii… Taramul pe care se afla printul acum era unul periculos, plin de pofte si de bucurii trecatoare . Singura care-l putea aduce inapoi era inima lui!
In tot acest timp, pala de vant, asezata tainic pe umarul printesei , cauta sa-I aduca acesteia consolare si sa o vesteasca intr-un fel de sufletul caruia urma sa-I dea nastere in curand. Intr-o noapte… pala de vant o auzi plangand:
- Durerea pe care o simt este mai grea ca viata… Nu mai am de ce-mi face griji… Deja am pierdut totul… pentru ca te-am pierdut pe tine! Stiu ca durerea mea nu te va aduce inapoi, dar poate ca dragostea mea este atat de mare incat, intr-o zi, Printul meu ratacitor, iti vei gasi drumul inapoi spre casa!Cine poate stii… A existat odata o pasare… Cat de bine o inteleg si cat as vrea sa pot renaste si eu ca ea!
Pala de vant, emotionata de zbuciumul printesei, ii prinse vorbele si pleca cu ele in cautarea printului ratacitor. Si merse si merse, caci in regatul in care se afla acesta acum nu patrundeau decat lucrurile lumesti , iar cele de demult se pierdeau in uitare vesnica. In sfarsit, in a treisprezecea zi, pala de vant il gasi, trist, cu o privire stranie, asezat la umbra unei salcii pe o margine de rau. Vezi tu, oricat de trista ar fi fost printesa, durerea printului era de doua ori mai mare, caci sufletul lui se zbatea acum intre doua lumi total opuse, intre doua simtiri diferite, fara a simti ca se regaseste in nici una, in nici un fel. Sufletul lui se intarise atat de mult in colivia de clestar incat tipa de durere si de chin. Ceea ce el acum numea iubire nu era decat lantul nevazut al nenorocirii lui. Si totusi, din cand in cand, cum ar fi aceasta clipa spre exemplu, se mai ducea la rau si in albia lui I se parea ca regaseste ceva pierdut demult, o lumina nesfarsita care ii mai incalzea inima si i-o topea in lacrimi fierbinti. Asa il gasi pala de vant, plangand incetisor , cu fata in palme, cu picioarele acoperite in pietre si nisip. Si atunci ii sopti…Inima printului incepu sa arda tot mai tare si cand in sfarsit isi aminti, incepu sa planga atat de sfasietor incat si aerul se sfarsi pentru o clipa. Si striga printul:
-Da-mi, Doamne, din aer, din ploaie, da-mi, Doamne, un strop de noroc sa imi gasesc drumul spre casa!
Si in clipa aceea din cer cazu pe parul lui o mica picatura albastra, raul se deschise si printul, dus pe o pala de vant, ajunse acasa, la sotia lui… Cu ochii in lacrimi isi ceru iertare si povestea lor continua asa cum si incepuse: pentru eternitate…
-Te iubesc! Tu ma iubesti?
-Da, te iubesc!!! Si nimic nu ne va desparti niciodata! Si stiu ca totul va fi bine!
-Promiti?
-Promit!
Eu sunt pala de vant si ti-am spus aceasta poveste ca sa stii ca si sufletele se mai imbolnavesc cateodata… Iar daca ti se intampla asta vreodata, cheama-ma… Si cred ca déjà ai ghicit… Raul langa care statea Printul pornise din lacul fermecat de mai demult…
-Cine esti tu?zise lacul.
-Eu sunt trimisa cerului si vin spre tine cu Frunze si cercuri de soare ca sa te trezesc…
-Sa ma trezesti?Numai un cantec vechi de cand lumea si pamantul imi poate aduce inapoi undele si sclipirea de altadata. Pleaca!
Dar pala de vant sulfa din ce in ce mai tare si din suflul ei se nascu un sunet duios pe care si ingerii il uitasera acolo sus, in imparatia lor… Si lacul incepu a se undui, a se misca, a se rostogoli si a dansa. Si lacul radea si pala de vant canta. Broaste, licurici, soparle si randunici, cu toatele se stransesera , de parca cerul s-ar fi insurat cu pamantul si sarbatoare mai mare n-ar fi existat.
-Multumesc, pala de vant! In dar iti dau un strop din adancurile mele si cu el sa umbli lumea si sa aduci noroc asa cum mi-ai adus si mie…
Si pala de vant pleca… Si colinda ea mult si bine…Pana ce intr-o zi, milioane de ani mai tarziu, zari printr-o fereastra doi indragostiti. Vremurile se schimbasera si oamenii capatasera chipuri frumoase, minti luminate si vorbe ametitoare.
Pala se izbi de geam si incepu sa cante. Dar cei doi tineri n-o auzeau, ci doar se sarutau prelung de parca clipa ar fi stat in loc si gurile lor unite tineau secretul fericirii vesnice. Pala se mai izbi o data si inc-o data pana ce muzica ei reusi sa patrunda prin cioburile de sticla colorate…
-Te iubesc! Tu ma iubesti?
-Da, te iubesc!!! Si nimic nu ne va desparti niciodata! Si stiu ca totul va fi bine!
-Promiti?
-Promit!
Si fara sa stie, cei doi indragostiti isi jurara dragoste pe o muzica ce nu se mai auzise de milioane de ani, de la nunta cerului si a pamantului… Si de atata bucurie, pala de vant planse si planse si in plansetul ei pierdu stropul de noroc din adancul lacului fermecat de odinioara… Il cauta si se ruga la cer sa i-l aduca inapoi, dar in zadar!Stropul era acum al aerului si aerul era stapanul lui.
Zilele trecura, trecura si anii, si cei doi tineri facura o nunta mare, ca-n povesti! Printi si printese, vestiti lautari si bucatari, oameni simpli si oameni avuti, copii si batrani, toti venira de peste mari si tari sa-I binecuvanteze.Si fuse fericire mare, si dansara, si jucara, si vestea se duse pana departe, in Egiptul antic si calatori de acolo in toate cele patru zari vreme de mai bine de trei ani…
Cei doi traiau basmul ce le fusese sortit de la bun inceput. O singura durere aveau. Zi si noapte se rugau la Dumnezeu cu toata fiinta lor sa le daruiasca un prunc, sa-l ingrijeasca, sa-l iubeasca, sa ii uneasca. In zadar erau rugile si lacrimile lor!Micul print nu venea si pace! Pala de vant, care le ramasese alaturi in tot acest timp, suferea si ea neputincioasa la vederea lor. Tot ce isi dorea era sa nu fi pierdut acel strop de noroc niciodata…
Intr-o zi… printul se imbolnavi. Dar nimeni nu vazu asta, nici macar printesa lui cea draga. Si cum suferea el asa in tacere, ii aparu in cale cea mai frumoasa creatura pe care o intalnise vreodata si pe loc inima I se transforma intr-un clestar, asemenea ochilor ei. Vedeti voi, defapt, inima bolnava a printului vedea acum doar ce vroia ea sa vada si ca si cand viata lui nu existase niciodata, printul fugi in lume cu misterioasa creatura. Degeaba pala de vant il chema inapoi, degeaba pasarile cerului ii oprira drumul, degeaba plangea printesa cu lacrimi de foc, caci printul uitase totul si acum nu isi mai aducea aminte de nimic. Capatase culoarea clestarului si plecase cat mai departe de teama sa nu se topeasca…Ceea ce nu stia nici el si nici printesa lui insa era ca iubirea lor fusese pecetluita de la inceput cu muzica divina a ingerilor!
Nopti nenumarate colinda printul lumea urmarind naluca inimii sale de clestar. Cand o gasea, uita totul din nou si singura amintire care umplea locul gol erau trupul ei, vorbele ei dulci, ochii ei inselatori. Si nimic nu mai conta! Nici chiar fiul lui nenascut inca…. Si el fusese dat uitarii… Taramul pe care se afla printul acum era unul periculos, plin de pofte si de bucurii trecatoare . Singura care-l putea aduce inapoi era inima lui!
In tot acest timp, pala de vant, asezata tainic pe umarul printesei , cauta sa-I aduca acesteia consolare si sa o vesteasca intr-un fel de sufletul caruia urma sa-I dea nastere in curand. Intr-o noapte… pala de vant o auzi plangand:
- Durerea pe care o simt este mai grea ca viata… Nu mai am de ce-mi face griji… Deja am pierdut totul… pentru ca te-am pierdut pe tine! Stiu ca durerea mea nu te va aduce inapoi, dar poate ca dragostea mea este atat de mare incat, intr-o zi, Printul meu ratacitor, iti vei gasi drumul inapoi spre casa!Cine poate stii… A existat odata o pasare… Cat de bine o inteleg si cat as vrea sa pot renaste si eu ca ea!
Pala de vant, emotionata de zbuciumul printesei, ii prinse vorbele si pleca cu ele in cautarea printului ratacitor. Si merse si merse, caci in regatul in care se afla acesta acum nu patrundeau decat lucrurile lumesti , iar cele de demult se pierdeau in uitare vesnica. In sfarsit, in a treisprezecea zi, pala de vant il gasi, trist, cu o privire stranie, asezat la umbra unei salcii pe o margine de rau. Vezi tu, oricat de trista ar fi fost printesa, durerea printului era de doua ori mai mare, caci sufletul lui se zbatea acum intre doua lumi total opuse, intre doua simtiri diferite, fara a simti ca se regaseste in nici una, in nici un fel. Sufletul lui se intarise atat de mult in colivia de clestar incat tipa de durere si de chin. Ceea ce el acum numea iubire nu era decat lantul nevazut al nenorocirii lui. Si totusi, din cand in cand, cum ar fi aceasta clipa spre exemplu, se mai ducea la rau si in albia lui I se parea ca regaseste ceva pierdut demult, o lumina nesfarsita care ii mai incalzea inima si i-o topea in lacrimi fierbinti. Asa il gasi pala de vant, plangand incetisor , cu fata in palme, cu picioarele acoperite in pietre si nisip. Si atunci ii sopti…Inima printului incepu sa arda tot mai tare si cand in sfarsit isi aminti, incepu sa planga atat de sfasietor incat si aerul se sfarsi pentru o clipa. Si striga printul:
-Da-mi, Doamne, din aer, din ploaie, da-mi, Doamne, un strop de noroc sa imi gasesc drumul spre casa!
Si in clipa aceea din cer cazu pe parul lui o mica picatura albastra, raul se deschise si printul, dus pe o pala de vant, ajunse acasa, la sotia lui… Cu ochii in lacrimi isi ceru iertare si povestea lor continua asa cum si incepuse: pentru eternitate…
-Te iubesc! Tu ma iubesti?
-Da, te iubesc!!! Si nimic nu ne va desparti niciodata! Si stiu ca totul va fi bine!
-Promiti?
-Promit!
Eu sunt pala de vant si ti-am spus aceasta poveste ca sa stii ca si sufletele se mai imbolnavesc cateodata… Iar daca ti se intampla asta vreodata, cheama-ma… Si cred ca déjà ai ghicit… Raul langa care statea Printul pornise din lacul fermecat de mai demult…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
